Actorul Virgil Ogăşanu, care pregăteşte trei premiere, denunţă promovarea actuală a falselor valori.

El povesteşte despre Marin Sorescu, care i-a fost naş de cununie, şi despre cum se păcălea cenzura în comunism.

Împliniţi anul acesta, în iunie, 70 de ani, dar aţi rămas neobosit. Veţi avea trei premiere în primăvara aceasta, două, la teatrul Bulandra şi una, la Nottara.
Da, sunt bucuros că mă reîntorc pe scenă în spectacole noi. Regizorul Alexandru Darie va pune în scenă la Sala „Toma Caragiu”, de la Bulandra, spectacolul „Din însemnările unui necunoscut”, dramatizarea după Dostoievski a regretatului regizor Ion Cojar - Iani Cojar, cum îi spuneam noi. În montarea, cu o scenografie semnată de Maria Miu, voi juca rolul Foma Fomici şi mă bucur să fiu alături de Mihai Constantin. Vom dedica acest spectacol memoriei lui Ion Cojar. La Izvor, repet acum „Voiajul domnului Perichon”, după Labiche, cu o nouă traducere semnată de Luminiţa Răuţ, în regia lui Dinu Cernescu. La Nottara, unde joc în „Uzina cu plăceri” şi „Retro”, pregătesc „Clipe de viaţă”, de William Saroyan, în regia lui Cristian Dumitru, spectacol care va avea premiera pe 15 aprilie, la Sala „Horia Lovinescu”.

După 45 de ani de teatru, mai aveţi emoţii şi acum la o premieră?
Pentru orice actor, un nou spectacol e o mare responsabilitate, orice spectacol pe care-l începe e o mare încercare, indiferent de experienţa pe care o are. E aşa cum spunea un mare pictor, când te afli în faţa pânzei albe, emoţia este extraordinară de fiecare dată înainte de a începe să pictezi.

Cu Ion Cojar v-aţi întâlnit şi la începutul carierei, la Piatra Neamţ, în 1964.
Ne-am întâlnit în facultate, el era asistent la clasa lui Costache Antoniu, eu eram la clasa lui Beate Fredanov. Am debutat la Piatra Neamţ, în „Steaua fără nume”, într-un spectacol semnat de Ion Cojar, în 1964, eu jucându-l pe Miroiu. Tot Iani Cojar a regizat piesa „Nu sunt turnul Eiffel” a Ecaterinei Oproiu, cu care am venit în turneu aici, la Teatrul Mic. În sală era Liviu Ciulei, care după ce m-a văzut, m-a invitat la Bulandra. Am stat la Piatra Neamţ doar un an, după ce am terminat facultatea, în 1964. Deci sunt la Bulandra şi datorită lui Iani Cojar, care mi-a pus în valoare calităţile în acel spectacol.

„Bulandra e casa mea”

Sunteţi de 45 de ani actor la Bulandra. Ce înseamnă acest teatru pentru dv.?
Am dat concurs la Bulandra, alături de Toma Caragiu, de Cornel Coman, de Ion Caramitru,  de Gina Patrichi. A fost o mare bucurie să intru în acest teatru academic şi să fiu alături de ei.  La Bulandra a fost şi este  o trupă extraordinară, cu talente deosebite. Socoteam odată: toată viaţa mea mi-am petrecut-o aici pe trotuarul ăsta, între IATC, fostul institut de teatru, şi Bulandra: 45 de ani din viaţa mea am bătut trotuarul ăsta. Bulandra e casa mea.

De ce se spune că spectacolele de la Bulandra de odinioară nu mai pot fi egalate?
Aveam atunci o singură televiziune, aveam un singur post de radio, o singură cinematografie, lucrurile erau mai liniştite, se citea foarte mult însă, căutam cărţi cu disperare. Acum însă se filmează,  se fac reclame, tinerii actori se pierd în activităţi colaterale. Noi, înainte, plecam foarte mult în turnee. Turneele leagă actorii foarte mult: mănânci împreună, se nasc amintiri frumoase. Acum e păcat că nu se mai fac turnee, s-a pierdut publicul acela de teatru adevărat, lumea se duce acum la bingo, la film, la 3D. În ţară, lumea nu mai merge la teatru. Oamenii din provincie au pierdut foarte mult, nu mai au exerciţiul de a merge la spectacole.

„În teatru există o anumită dictatură”

E vina şcolii de teatru? Dumneavoatră înşivă sunteţi profesor, predaţi arta actorului la Hyperion.
Şcoala ar trebui să-şi spună cuvântul, noi toţi ar trebui să contribuim la educaţie. Când nu se găsea cafea, pe timpul lui Ceauşescu, se consuma nechezol, un înlocuitor. Am impresia că reintrăm, că ne întoarcem la vremea nechezolului, când se puneau înlocuitori în locul valorilor autentice.  Falsele valori de la ora asta triumfă în faţa micilor ecranelor, neaducându-ne decât nechezol. Vina e a tuturor.

Cum erau profesorii dv? Elevul este o oglindă a profesorului?
Profesoara mea de la teatru, Beate Fredanov, avea şcoala germană, era foarte exigentă. Dacă accepţi ca studentul să vină după tine la ore, dacă accepţi ca el să nu vină la ore pentru că are alte probleme, atunci el va face la fel şi mai târziu. În teatru, trebuie să existe o anumită dictatură, o disciplină mai dură decât cea din armată.  Este vorba însă de o disciplină creatoare, fără de care nu se poate face absolut nimic. Nu poţi să faci un rol bine, dacă vii la teatru pe fugă şi te sui pe scenă direct din tramvai, aşa cum se întâmplă acum foarte des.

Disciplina e esenţială...
Toţi actorii din generaţia mea, Caramitru, Costel Constantin, sunt disciplinaţi, vin cu o oră înainte de spectacol. În fiecare seară, spectacolul e altul, nu contează de câte ori ai jucat. Dacă faci exact ce ai făcut ieri, nu e bine. Trebuie să o iei de la zero de fiecare dată, e aceeaşi pânză albă de fiecare dată, publicul este întotdeauna altul. Noi, odinioară, nu vorbeam decât despre teatru, căutam soluţii, discutam, veneam cu idei,  eram preocupaţi cu adevărat de spectacolul în care jucam. Acum, ies pe bandă foarte mulţi actori, pe care nu-i interesează foarte mult soarta spectacolelor în care joacă.

PRIETENIE

„Marin Sorescu era un tip foarte milos”

Cum l-aţi cunoscut pe Marin Sorescu?
Ne-am întâlnit după ce a scos volumul „Singur printre poeţi”. Mai mult, unul dintre fraţii lui mi-a fost suplinitor la şcoală, la Turnu Severin, oraşul în care m-am născut. Pe Marin l-am cunoscut prin intermediul Televiziunii Române, în 1968, la emisiunea „Nume de care veţi auzi”. S-a legat o prietenie foarte mare între noi.  Marin Sorescu spunea că de fapt „creaţia este o bâlbâiala în faţa lui Dumnezeu”. Şi la şcoală predau din Sorescu, am jucat, am recitat tot timpul din opera lui.

Cum era Marin Sorescu în viaţa de zi cu zi?
Mergeam împreună la pescuit, iar în spectacolul din 2004, de la Nottara, cu „Iona”, după piesa lui,  am folosit o imagine inspirată din viaţa reală. Marin Sorescu era un tip foarte milos. Mi-aduc aminte că odată şi-a pus pe cap, la pescuit, o batistă, legată în patru noduri, imagine pe care am folosit-o în spectacol. Am pescuit un rac odată şi nu pot să uit cum mă sfătuia el să am grijă de rac, să nu-l fac să sufere prea tare. Mi-a făcut onoarea să mă cunune şi să-mi boteze băiatul.

Sunteţi căsătorit tot cu o actriţă de teatru, iar băiatul dv., Mihai, este muzician. Cum de fiul nu v-a călcat pe urme?
Pe Vali, am cunoscut-o în teatru, e important că avem aceeaşi profesie. Mihai, fiul nostru, a făcut teatru, e pasionat însă de muzică, e compozitor. Mihai împlineşte acum 30 de ani. Eu cu Vali, jucăm acum mai mult împreună, a fost o vreme când nu puteam juca împreună că nu aveam cu cine lăsa copilul. În 2006, am fost distribuiţi de Cătălina Buzoianu în „Richard al III-lea se interzice”, care se mai joacă la Bulandra.

„Refuz un rol când nu-l găsesc în sertar”

Aţi refuzat vreodată vreun rol?
Ciulei m-a văzut în rolul cetăţeanului turmentat din „O scrisoare pierdută”, spectacol pe care l-a montat prima dată în 1972 la Bulandra. Ceva nu se lega, am înţeles asta imediat, i-am zis maestrului că nu mă văd în rol. În schimb, l-am iubit pe Dandanache, la un moment dat l-am înlocuit pe Fory Etterle în acest rol, când actorul a plecat la Paris. Refuz un rol, când nu-l găsesc în niciun sertar.

Rolurile din telenovele nu vă indispun?
În telenovele, mi-aleg ce trebuie făcut, dacă e un rol e interesant, îl fac. Mi-au plăcut personajele pe care le-am jucat în „Doctor de mame”, „Un pas înainte”. Eu am avut un vecin securist, l-am urmărit cu atenţie şi m-au ajutat  observaţiile mele legate de el în rolul de securist, pe care l-am jucat în serial.  Securiştii sunt robotizaţi, în mentalitate, în modul de a acţiona, au un fel de mască, în modul lor de a fi. A fost o provocare să joc rolul acesta.

Cum se putea păcăli cenzura în perioada comunistă?
În spectacole, se putea ţine un discurs paralel, învăţasem toate trucurile prin care să prostim cenzura să taie anumite lucruri şi să lase, în schimb, ce voiam noi. Făceam tot felul de jonglerii, dar se putea păcăli cenzura. Moţu Pittiş nu s-a tuns niciodată, deşi Suzana Gâdea dăduse ordin în această direcţie.

„Ne-am dus mai departe crucea”

Aveaţi rolul principal în „Revizorul” lui Pintilie, în 1972, spectacol intezis cu scandal de comunişti. Cum aţi continuat după acest şoc?
A fost o interzicere foarte brutală din cauza cenzorilor, o aberaţie nemaipomenită a sistemului.  „Revizorul”, exact la o săptămână de la premieră, a fost  interzis de către Consiliul Culturii şi Educatiei Socialiste printr-o notă publicată în Scânteia, pe 30 septembrie 1972. Distribuţia era una de excepţie, jucam alături de Toma Caragiu, Mariana Mihuţ, Mircea Diaconu, Octavian Cotescu. A fost un şoc cu adevărat pentru toată lumea. Ne-a marcat pe toţi această poveste, Liviu Ciulei n-a mai fost directorul teatrului, a fost sancţionat, noi am fost foarte derutaţi. Ne-am adunat însă, pentru că acest colectiv era unit, şi ne-am dus mai departe crucea. Era o prostie să cedăm la o asemenea lovitură de trăsnet, primită chiar în plex.

Aţi fost secretar de partid. Nu a însemnat un compromis?
Şi Cotescu, şi Toma Caragiu, şi eu am fost secretari de partid: una era să-l trimiţi pe Toma Caragiu să obţină vize, una era să meargă altcineva. Erau oameni care puteau deschide uşa oricui, de aceea actorii cunoscuţi erau de ajutor în asemenea funcţii. La şedinţele de partid, de multe ori, venea Eugen Simion şi povestea despre cărţile sale, veneau personalităţi şi discutam despre probleme de cultură. Rezistam şi noi cum puteam.

Cum comentaţi situaţia politică de acum?
E greu, lumea e puţin speriată de partea financiară, oamenii sunt dezorientaţi. Lumea vine totuşi la teatru, asta mă bucură.

Lecţia de teatru

Şcoala de la Bulandra

Colegii Fory Etterle, Ileana Predescu şi George Constantin i-au fost modele lui Virgil Ogăşanu. „Nu i-am copiat, i-am admirat, am văzut cum se chinuie, cât efort face şi un actor mare pentru a da ce-i mai bun din el. Şcoala Teatrului Bulandra se simte peste tot, pentru că a avut mentori adevăraţi, începând cu doamna Bulandra. Ea, la 90 de ani, conducea acest teatru, era de la ora 8 dimineaţa în faţa porţii şi nimeni nu-şi permitea să vină după ea. Am avut marele noroc să lucrez cu toţi marii regizori: Liviu Ciulei,  Lucian Pintilie, Valeriu Moisescu, Cătălina Buzoianu”, spune actorul.


„Dacă sunteţi bolnavi, aveţi febră, duceţi-vă la spectacol cu febră, o lasaţi la poarta teatrului, jucaţi şi, când ieşiţi de pe scenă, vă luaţi febra de la poartă. Publicul nu trebuie să simtă că sunteţi bolnavi, le spunea profesoara Beate Fredanov studenţilorei. „Sunt lecţii esenţiale preluate de la profesori”, mărturiseşte Virgil Ogăşanu.

Simona Chiţan