Pasiunea lui Samuel von Brukenthal pentru arhitectură, artă, grădini şi plante exotice a adus ecourile barocului până la capătul celălalt al Europei. Dacă secolul luminilor le aducea vienezilor măreţul Schonbrunn, în Avrig baronul îşi construia o reşedinţă de vară cochetă, un “Schonbrunn în miniatură”, cum îi spun astăzi avrigenii.

Însă destinul pe care par să îl aibă multe dintre monumentele patrimoniului românesc avea să şteargă, una câte una, asemănările dintre palatul din judeţul Sibiu şi fratele său mai mare din Viena.

Edificiul, care a început să fie ridicat din anul 1760, are o clădire principală şi două aripi ce se deschid spre o grădină italiano-franceză simetrică. Conform concepţiei baroce, palatul a fost amplasat pe o colină, cu 15 metri mai sus decât parcul în terase: astfel, privirea vizitatorilor se pierdea printre arbori şi se obţinea iluzia optică a unei grădini nesfârşite, explică arhitectul peisagist Cornelia Feyer în studiul său "Grădinile lui Brukenthal".

Obloanele din lemn vopsite în verde par să închidă şi acum în spatele lor o intimitate tihnită. În realitate, ele nu mai au ce să ascundă de ochii trecătorilor. Semnele bolii de care suferă palatul sunt vizibile de la intrare: tencuială căzută, pereţi sparţi, cenuşii sau coşcoviţi, cercevele roase de putregai.

Visul urât pe care îl trăieşte edificiul continuă şi în curtea interioară. Un foişor îşi întinde arcadele dezgolite din cărămizi maronii, fără tencuială, iar o parte din aripa dreaptă a palatului a îngheţat de sus până jos, închistată ca într-o membrană de ţurţuri grei, groşi cât braţul unui om.


Clădirea principală a reşedinţei de vară la începutul secolului XX
Credit: Fundaţia Samuel von Brukenthal


Clădirea principală a palatului în zilele noastre


Aripa dreaptă a palatului

Nici interiorul palatului nu arată mai bine: încăperile sunt pline de cărămizi sparte, împrăştiate pe pardoseală, iar în mijlocul lor tronează câte o chiuvetă. Câte un bec mai norocos atârnă solitar din tavan, în timp ce altele zac în mijlocul grămezilor maronii de pulbere. Unele săli au fost vopsite neglijent în spirit fauvist, în roşu şi violet.



O scară monumentală coboară şi acum din curtea palatului în grădina terasată, străbătută de alei şi canale. Scara s-a păstrat, însă nu şi vazele, băncile şi statuile de piatră care o flancau. La picioarele ei se întinde un mic bazin de apă cu marginile ondulate, în stil rococo, din mijlocul căruia ţâşnea odată o fântână arteziană. Pe margini erau mici portocali şi lămâi în ghivece.


Grădina italiano-franceză la începutul secolului XX
Credit: Fundaţia Samuel von Brukenthal


Grădina italiano-franceză astăzi

Treptat, domeniul s-a mărit şi s-a îmbogăţit cu noi amenajări: o grădină cu fazani, foarte la modă în arta peisagistică a barocului, unde păsările se plimbau în libertate, una olandeză în care se cultivau mirodenii, zarzavaturi, pomi fructiferi mediteraneeni şi un parc englezesc simplu ce se opunea artei peisagistice baroce, considerată artificială şi exagerată. Pasionat de horticultură, baronul a comandat de la Viena seminţe, bulbi, arbuşti ornamentali, iar în serele din oranjerie erau cultivate peste 2.500 de plante, multe dintre ele exotice: curmali, migdali, nucşoară, ananas. Puţini copaci au supravieţuit din acele vremuri: câţiva tei şi arborii de catalpa.

După ce von Brukenthal a murit, palatul şi grădinile i-au fost vândute lui Hugo Berger, care a folosit domeniul ca parc. La începutul secolului XX, parohia Sibiu a Bisericii Evaghelice a cumpărat de la Berger complexul, iar în clădire a amenajat un sanatoriu pentru cei cu boli pulmonare. Timp de 46 de ani, acesta a fost administrat de Biserica Evanghelică prin intermediul Fundaţiei Samuel von Brukenthal.

Zilele grele ale reşedinţei de vară au început odată cu cel de-al doilea război mondial: „A fost (amenajat-n.r.) un sanatoriu de război, ocupat de ruşi, care au distrus foarte mult: tot inventarul, mobila s-a pierdut de atunci, din timpul războiului”, povesteşte Kilian Dorr, preşedintele Fundaţiei von Brukenthal.

În anii comunismului, complexul a fost naţionalizat şi a continuat să funcţioneze ca sanatoriu pentru boli profesionale, în special pentru cei cu afecţiuni pulmonare. Un timp, au existat şi angajaţi care aveau sarcina de a îngriji parcul: „Dar în ultimul timpul, la sfârşitul anilor ‘80, nimeni nu a mai ţinut cont de acest lucru”, continuă Dorr.

În anul 1999, printr-un decret guvernamental, palatul şi grădinile au revenit în proprietatea Bisericii Evaghelice din Sibiu, care administrează de atunci domeniul prin aceeaşi fundaţie.

O idee nefericită: transformarea palatului în hotel cu piscină

Sanatoriul a funcţionat până în 2005, iar acum într-una din aripile palatului se află două cabinte medicale particulare: unul pediatric şi un laborator dentar, care plătesc o chirie fundaţiei. Pentru a mai strânge fonduri, fundaţia colaborează şi cu o firmă care organizează nunţi în parcul fostului domeniu baronial.

Kilian Dorr spune că această situaţie este una temporară, până când vor fi găsite fondurile necesare reabilitării palatului: „Am făcut foarte multe demersuri pentru a găsi oameni interesaţi: nu pot să vă spun câte pliante, evenimente culturale, pentru a atrage oameni, pentru a atrage interesul oamenilor, al investitorilor, al guvernelor german, austriac”.

Unii dintre investitori au venit cu ideea de a transforma palatul în hotel şi de a face o piscină în curte: „Am întrerupt colaborarea cu nişte investitori care nu s-au arătat aşa serioşi. Erau dezvoltatori de proiecte particulari care nu au vrut să accepte această condiţie a parohiei ca să fie un loc public. Ei voiau să facă un hotel în palat, cu piscine acolo. Am zis că nu, este un monument istoric de prim rang. Vrem să îl refacem după cum a fost gândit pe timpul lui Brukenthal”, explică Dorr.


Oranjeria la începutul secolului XX
Credit: Fundaţia Samuel von Brukenthal


Oranjeria astăzi

Preşedintele fundaţiei spune că ar prefera ca soluţia pentru salvarea palatului să vină prin intermediul fondurilor structurale europene pentru dezvoltarea turismului, şi nu de la un particular: „Noi dorim să fie un loc public. Noi nu dorim ca un investitor privat să ia totul, să închidă şi să îşi facă treburile lui. Fundaţia este interesată, ca toată minoritatea germană, ca locul să fie accesibil publicului şi să fie vizitat de cât mai mulţi oameni care să se bucure de ce a lăsat Brukenthal”.

"Avem planuri. Ştim cum a fost şi ştim ce vrem să facem. Numai că ne trebuie bani"

Însă pentru reabilitarea totală a domeniului este nevoie de 8-15 milioane de euro, estimează el, o sumă care pare enormă faţă de bugetul anual pe care fundaţia îşi permite să îl investească în întreţinerea palatului şi a grădinilor (10.000-20.000 de euro pe an). „Avem planuri. Ştim cum a fost şi ştim ce vrem să facem. Numai că ne trebuie bani”, spune Dorr.

De când a preluat domeniul, fundaţia a reabilitat o parte a clădirii oranjeriei: au fost amenajate câteva camere de oaspeţi şi o sală festivă: „Vin artişti din Bavaria, din Elveţia, din Bucureşti. Facem tabere de artişti care stau pentru mai multe săptămâni acolo, au loc concerte, evenimente culturale”, povesteşte el.

Cornelia Feyer, arhitect peisagist şi administrator al fundaţiei, a realizat un studiu de fezabilitate pentru reamenajarea parcului: „Chiar a reieşit o carte, „Grădinile lui Brukenthal”. Acest studiu ne permite acum să aplicăm pentru fondurile structurale ale Uniunii Europene pentru dezvoltarea turismului”, spune Dorr. Însă pentru palat nu există încă un studiu de fezabilitate.

Acum, în curtea palatului şi în grădină se intră gratuit, dacă turiştii rătăciţi prin Avrig au curiozitatea să vadă ce este dincolo de zidurile peticite din loc în loc. Dar nici ei nu se prea înghesuie. Paznicul palatului spune că de obicei vin să se plimbe prin grădini „bătrânii care au fost internaţi şi care mai au amintiri”.

FOTO: Andreea Dogar

Andreea Dogar