În urmă cu două decenii, 16 cetăţeni sovietici (ucraineni) au căzut sub gloanţele Revoluţiei. Supravieţuitorii anunţă că vor acţiona statul român în instanţă, la CEDO.

În ultima zi a lui Nicolae Ceauşescu, Revoluţia română şi-a mai consumat nonşalant câteva sute de gloanţe. Inamicii erau „înarmaţi” cu ceasuri Pobeda, flacoane de şampon şi gumă „Turbo”, cumpărate din Iugoslavia, destinaţia turistică favorită a cetăţeanului sovietic cu spirit capitalist.  Informaţia a curs „clasic” pe circuitele militare ale României revoluţionare: un telefon anonim de la Trupele de Grăniceri, o informaţie interpretată greşit de ofiţerii doljeni şi, la final, gloanţe.

Dintre cei 16 ucraineni implicaţi în ceea ce istoria decembristă a clasat ca fiind „incidentul de la Brădeşti”, câţiva mai trăiesc astăzi în oraşele gri ale Ucrainei şi se pregătesc de contraatac: vor să dea România în judecată la Curtea Internaţionala a Drepturilor Omului.

După 20 de ani, rănile nu s-au închis decât la suprafaţă. Victimele din Ternopol sau Rovno visează la o compensaţie morală. Şi vor, înainte de toate, ca România să ştie că ei nu au fost terorişti, ci doar turişti nimeriţi în infern.

CU RĂNILE DESCHISE

Decontul Revoluţiei: 10 gloanţe şi un proces la CEDO

25 DECEMBRIE 1989. Ora 4.00 dimineaţa, judetul Dolj. Cinci maşini cu numere sovietice taie în viteză întunericul, pe ruta Drobeta-Turnu-Severin - Craiova. Şaisprezece turişti ucraineni traversează o Românie înghiţită de propria revoluţie. Ultimele zile şi le-au petrecut în Iugoslavia, departe de problemele Bucureştiului. Detalii necunoscute, dintr-o istorie care nu iartă: un telefon anonim îl informează pe comandantul UM 01083 Craiova, Dumitru Cioflină, că 17 vehicule pline cu terorişti libieni se îndreaptă spre Craiova.

Militarul gândeşte întortocheat - „vor să arunce în aer Combinatul chimic de la Işalniţa” - şi ordonă: două taburi, muniţie de război şi un mic comandament de luptă sunt trimise în localitatea Brădeşti, pentru a opri „ajutoarele” lui Nicolae Ceauşescu. Cercul se închide puţine ore mai târziu, iar noaptea se deschide ca o rană. Convoiul turiştilor e primit cu foc pe podul situat la intrarea comunei doljene. Mortea pluteşte în aer.

AMBUSCADĂ. Din maşinile ciuruite de gloanţe ale turiştilor ucraineni au rămas nişte schelete metalice pe marginea

FEBRUARIE 2010. Ora 8.00 seara, oraşul Rovno, nordul Ucrainei. În casa familiei Demciuk, o lumină galbenă inundă sufrageria. Sofia se aşază cu dificultate pe o canapea din pluş. Pentru prima oară după douăzeci de ani cineva o ascultă. Sofia a fost în prima maşină din convoiul atacat la Brădeşti. Lada n-a avut nicio şansă. Nici pasagerii ei. Pe Sofia au atins-o zece gloanţe. Nadeja Melniciuk a fost împuşcată în cap şi a murit două luni mai târziu, întrun spital din Bucureşti. Rotislav Melniciuk a scăpat, dar şi-a pierdut soţia.

Pentru doamna Demciuk, ultimele două decenii au însemnat un chin nesfârşit: operaţii, invaliditate, lacrimi şi ignoranţă. A încercat în repetate rânduri să afle adevărul, dar s-a lovit de toate zidurile: nepăsarea autorităţilor române, răspunsurile evazive ale oficialilor ucraineni şi chiar propria resemnare. Acum însă, Sofia s-a decis: va acţiona România în instanţă pentru tergiversarea dosarului „Brădeşti” şi pentru nepedepsirea vinovaţilor. Undeva, la o mie de kilometri distanţă de Bucureşti, pentru familia Demciuk a sosit vremea adevărului.

DOUZECI DE ANI DE INVALIDITATE

Femeia cu schije româneşti în coloana vertebrală

Ultimii douăzeci de ani din viaţa Sofiei se developează scurt: „Sunt invalidă de gradul al II-lea. Mi-au rămas schije de glonţ în şira spinării, care nu mi-au putut fi scoase pentru că aş fi rămas paralizată. Uneori nu pot nici să dorm, nici să merg din cauza durerilor de spate. Am fost în moarte clinică. Am fost operată de inimă în noaptea de Revelion, în 2008. Soţul meu a fost împuşcat în umărul stâng. Toate rănile astea le purtăm de 20 de ani, de când ne-au împuşcat românii”.

Femeia mărturiseşte că la fel de rău ca rănile de pe corp, o dor rănile din interior, săpate de ignoranţa celor cărora le cerea un răspuns.

„Anul trecut, după operaţia de inimă m-am hotărât să dau România în judecată pentru ca nimeni nu a fost tras la răspundere pentru ce am păţit noi. Am cerut ajutor Ministerului de Externe de la Kiev şi ei m-au re di recţionat către Procuratura Generală. Dar nici de aici nu am primit mare ajutor. Îl tot trimit pe un băiat tânăr la mine, să îi povestesc ce s-a întâmplat la Bră deşti. Dar nu vreau să spun eu povestea asta! Eu vreau să-mi spună ei de ce nu am fost informată dacă a existat sau nu un dosar penal deschis împotriva celor care ne-au împuşcat deşi eram nevinovaţi”, se revoltă Sofia Demciuk. Soţul ei, al cărui nume nu apare în documentele oficiale de tranzit prin România, nu crede că vor primi vreodată vreo compensaţie. Ea însă e hotărată: „Voi chema România în faţa CEDO să-mi explice cum de nu există nici un vinovat în condiţiile în care nişte oameni au fost împuşcaţi pe nedrept”.

DUPĂ MĂCEL

„Turişti, nu terorişti!”

Explicaţia oferită pentru incidentul de la Brădeşti - „ucrainenii au fost împuşcaţi pentru că erau consideraţi potenţiali terorişti” - o face să plângă pe Sofia Demciuk. „Noi nu eram terorişti, eram turişti! Nu aveam nicio treabă cu Ceauşescu, nici cu revoluţia voastră”, murmură ucraineanca. Nicolai Demciuk vorbeşte cu reticenţă despre „aventura românească”. Nu mai caută nici vinovaţi, nici explicaţii. Se limitează să spună atât: „Normal că au mai rămas doar caroseriile maşinilor. Doar era o iarnă grea…”.

Povestea maşinilor sovietice deschide un nou capitol în cazul „Brădeşti”. Din cele cinci maşini asupra cărora s-a deschis focul, una a ars integral, iar restul au fost transportate în curtea postului de poliţie din comuna doljeană. La un an de la incident, Sofia Demciuk a revenit în România, încercând să recupereze bunurile rămase în urmă. Acolo unde, în decembrie ’89, zburaseră gloanţele, a mai găsit doar schelete metalice. Şi încă ceva: ironia cu accente conspirative a românilor. Sofia era angajată a Ministerului de Interne sovietic, iar asta, la Brădeşti, se traducea în „agent sub acoperire”.

DESTINAŢIE FINALĂ. Maşinile Lada au ruginit în curtea poliţiei Brădeşti

JUSTIŢIE

„Dosarul Brădeşti” descrie o tragedie cu final cinic: ucrainenii au rămas cu gloanţele, militarii cu gradele

Povestea aceasta începe cu nişte nume. Pe unele dintre ele le mai găsiţi astăzi doar în cimitirele ucrainene, imprimate pe marmura neagră a pietrelor funerare. Kuzik Boris, Kuzik Liubova, Zubeli Alexandra, Melniciuk Rotislav, Melniciuk Nadejda, Demciuc Nicolai, Demciuc Sofia, Spartak Valeri, Lagutko Ivan, Lozanov Vladimir, Vinitchi Liubova, Vinitchi Zinovi, Ceabaniuk Constantin, Ceabaniuk Ala, Sariko Nicolai şi Sariko Elena - sunt cei 16 ucraineni transformaţi de un ordin militar ambiguu în terorişti libieni şi duşmani ai Revoluţiei.

Printre „armele” lor, conform proceselor-verbale înaintate ambasadei sovietice de la Bucureşti, în 1990, de către victime, erau casete „Sharp-777”, microcalculatoare „Electronika”, cosmetice „Lancome”, tricouri „Adidas”, treninguri „Spark”, brichete „Fantoma” sau jocuri „No pagadi” („Stai, că te prind”). Bunurile n-au mai fost recuperate nici odată.

Azi, supravieţuitorii sunt ancoraţi cu un picior în dramă şi cu celălalt într-un prezent deseori lipsit de speranţă. Unii s-au împăcat cu gândul că nu vor cunoaşte niciodată adevărul, alţii sapă încă adânc în memorie şi în răni pentru a înţelege. Zinovi Vinitchi, din Ternopol, a decedat în mai 2008 din cauza unui cancer pe care soţia îl pune pe seama rănilor provocate în decembrie 1989. „Soţul meu era un om foarte sănătos până în ’89. După ce ne-am întors din Romania, a fost din ce în ce mai bolnav, a făcut cancer. Eu a trebuit să renunţ la serviciu - eram învăţătoare - ca să îl îngrijesc. L-am pierdut în urmă cu doi ani”, mărturiseşte Liuba Vinitchi.

Acum femeia trăieşte dintr-o pensie de 600 de rivne (60 de euro) şi îi mulţumeşte surorii ei că îi ajută fiul să îşi termine studiile. „Băiatul meu e student la limbi străine, iar fiica e profesoară. Mi-aş dori o recompensă măcar pentru ei, să nu mai ducă o viaţă în sărăcie!”, se plânge Liuba.

„Nimeni nu ne-a întrebat de nimic”

Vladimir Lozanov s-a dus şi el spre o lume mai bună în 2001, din cauza unui infarct. Povestea se repetă: soţia, Galina, ne-a spus că soţul ei n-a avut niciodată probleme cu inima înainte de episodul Romania. „A fost un stres incredibil ce s-a întâmplat atunci. S-a stins sub ochii mei. Nimeni nu ne-a întrebat de nimic, nici dacă are nevoie de medicamente”, spune Galina, mângâind poza soţului. Ea a rămas să trăiască în Rovno, alături de fiica şi soţul ei. Ei i-au oferit şi cea mai mare bucurie: Diana, nepoata sa, care uneori mai întreabă despre bunicul.

Ivan Lagutko trăieşte astăzi în Rovno. Fost poliţist, Lagutko s-a retras la pensie undeva la marginea oraşului ucrainean, unde îşi dedică timpul pescuitului. Despre România îşi mai aminteşte atât: gloanţele, spitalul şi frica. Soţii Ceabaniuk locuiesc în Polonia, unde au pus pe picioare o afacere de familie. Ucraina a rămas pentru ei doar o destinaţie de vacanţă, pe care o mai vizitează doar trei luni pe an.

„Soţia mea a primit gloanţele româneşti în gât. În prezent, ea este foarte bolnavă”, susţine astăzi Constantin.

Boris Kuzik şi Nadejda Melniciuk au decedat la câteva săptămâni distanţă de contactul cu Revoluţia română. Transportaţi iniţial la Craiova, la Secţia neurochirurgie, cei doi au fost relocalizaţi la Belgrad şi Bucureşti. Nadejda a murit în februarie 1990 în capitala României, corpul ei neînsufleţit fiind ridicat de fiica sa din morga Spitalului 9.

EPILOG ROMÂNESC

Autorii masacrului de la Brădeşti au devenit şefii Armatei

Detaliile incidentului de la Brădeşti reconstruiesc o poveste cu multe neclarităţi, croită parcă pe tiparul unei acţiuni de tip diversionist. O informare telefonică de la unitatea de grăniceri din Drobeta-Turnu-Severin (al cărei emiţător n-a fost descoperit până astăzi) „a călătorit” până la Craiova, unde imaginaţia comandantului unitaţii militare 02540, Dumitru Cioflină, a luat-o razna.

„Mi s-a spus că un număr de 15-16 maşini cu persoane neidentificate se îndreaptă în mare viteză spre Craiova. Am bănuit că s-ar putea să fie terorişti şi am bănuit, de asemenea, că obiectivul ar putea fi Combinatul chimic Craiova. Am chemat pe maior Stănescu Florian şi i-am ordonat să ia două transportoare, să se deplaseze pe şoseaua Filiaşi, să facă filtrul circulaţiei”, declara Cioflină în februarie 1990 în faţa procurorilor. Mai mult, „ordinul pe care l-am dat nu este notat în vreun înscris pentru că nu aveam această obligaţie”, susţinea Cioflină, încheindu-şi depoziţia cu această frază: „Vină în această situaţie au numai conducătorii autovehiculelor care nu s-au supus somaţiei”.

Rechizitoriul dosarului Brădeşti nu a ajuns niciodată în instanţă. În 2005, procurorul Marius Musteanu, de la Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, a dat soluţia finală: neînceperea urmăririi penale faţă de maiorul Florian Stănescu şi clasarea cauzei. Motivul: faptele s-au prescris. Deşi, în virtutea ierarhiei militare, el a executat un ordin şi ar fi trebuit incriminat alături de superiorii săi, Stănescu e singurul care a fost cercetat penal. Şi scos nevinovat.

După 1989, Dumitru Cioflină, cel care i-a ordonat să instaleze baricada în apropierea Craiovei, a fost avansat la grad de general şi a fost numit şef al Statului Major al Armatei. Ulterior, a fost consilierul primului-ministru Adrian Năstase.

Implicarea lui Dumitru Roşu, şi el conducător al Armatei a III-a Craiova, s-a prescris „natural”. După ce i-a fost consilier lui Ion Iliescu, Roşu a murit la începutul acestui an. Cu toate că procurorul Musteanu a dispus comunicarea rezoluţiei finale către ucraineni, aceştia nu au primit niciun document din România.


„RECUNOAŞTERE”. După Revoluţie, Dumitru Cioflină a devenit şef al Statului Major şi consilier al premierului Adrian Năstase. Până la închiderea ediţiei, Cioflină nu a fost de găsit.
FOTO: LIBERTATEA


DECLARAŢIE. Audiat ca martor, generalul Cioflină admite senin că a ordonat masacrul de la Brădeşti în temeiul unor bănuieli

Corespondenţă din Ucraina

Vlad Stoicescu
Liviana Rotaru